Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu,
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi?Voinici?
Multumesc nu-mi raspundeti,
Nu am timp de raspunsuri
Abia daca am timp sa pun intrebari.
Dar imi place aici
E cald,e frumos
Si atata lumina,
Incat creste iarba.
Iar fata aceea,iata,
Se uita la mn cu sufletul…
Nu draga,nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi,totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
AMARA.
Nu o sa incep fraza cu “deci,” ,desi am auzit de atatea ori cuvantul acesta la inceputul unei propozitii incat o sa-l scot din uz.O sa incep,mai degraba,prin a marturisi o concluzie personala pe care am aflat-o in urma unei vizite la Parlamentul European de la Strasbourg in cadrul programului Euroscola.
Sunt putine momentele in care ne putem mandri ca suntem romani,incat noi insine ne minunam atunci cand ni se intampla una ca asta.Noi,romanii,ne-am invatat sa infruntam privirile suspicioase ale celor care ne spun ca suntem,totusi,oameni de isprava,desi ne e limpede ca nu s-ar fi asteptat.Nu pot sa inteleg sau sa ghicesc momentul in care ni s-a distrus reputatia,cand am renuntat sa ne mai credem urmasii demni ai tracilor si am permis ca astazi,sa fie la noi ca la nimeni,bogati care fura de la saraci si se numesc “eroi”.
Mi-am dat seama ca e imposibil si inutil sa incerci sa invingi intr-o tara in care nu functioneaza bunul-simt,in primul rand si apoi legea.Mi-e tot mai greu sa accept ca sunt cetatean intr-o natie care nu-ti permite sa fii exceptional si stralucit.Ma rog mereu sa fiu libera si sa privesc cu incredere nu cu groaza catre ziua de maine.Imi doresc sa merg mandra cu pasi curajosi pe drumul ce mi-a fost harazit si sa ma puterea de a-i schimba pe cei din jurul meu.
Ma gandesc mereu ce se poate schimba pentru a nu mai rataci prin lume cautandu-ne un loc bun pentru emigrat,incercand sa dam uitarii locul unde ne-am nascut,in speranta ca vom gasi un strop de fericire si demnitate.
Marturisesc cu mana pe inima ca de multe ori am spus ca vreau sa plec din tara oriunde in lume,constienta de faptul ca nici in alte tari straine “nu fug cainii cu covrigii in coada”.Insa,acum o saptamana mi s-a oferit ocazia sa graiesc mandra in sinea mea”eu sunt din tara lui Brancusi”.Am spus asta crezand ca Brancusi,cel care e al Frantei si al lumii intregi mai mult decat e al Romaniei,poate schimba cu ceva biografia mea de romanca.
Am mers pe strazile oraselor straine,am intrat in catedrale maiestuoase in care rasuna muzica ingereasca si am lacrimat de emotie si bucurie gandindu-ma ca mai exista,inca,refugii de splendoare in lume.Am intors privirea de doua ori spre locul in care scria”Pasiti pe iarba” si am multumit indoit atunci cand vanzatoarea mi-a urat o zi buna alaturi de un zambet cald.
La intoarcere,mi-am dat seama ca toti avem sansa sa aratam ce suntem cu adevarat,toti suntem pasari cu aripi,metaforic vorbind,dar nu toti zburam…Ma gandesc,poate e prea apasator si prea jos cerul tarii acesteia,in care ne descurcam cum putem,dupa legi nescrise.Pana acum.
Istoviti,ne-am intors rusinati de descrierile oraselor pline de greseli gramaticale ale “trapezului”:) (oras fundat,aschii din statuie,secolul 800,etc) si plini de regrete ca avem o tara frumoasa,dar degeaba…
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 1,200 times in 2011. If it were a cable car, it would take about 20 trips to carry that many people.
Nu exista invinsi si invigatori in povestile de iubire.Doi oameni care pornesc pe cai diferite indiferent ca unui si-a dorit sa plece,iar altul a plans de neputinta,sunt,amandoi,invinsi.Si ma intreb: cine are mai mult de pierdut?
Dozele diferite de sentimente,dorinte si iluzii,care ne-au ocupat gandurile pe tot parcursul drumului,devin nesemnificative atunci cand ele se raporteaza doar la iertari temporare ivite din teama de ziua de maine.Cand intr-o relatie incepi sa te minti singur,cred ca dai startul unei intreceri cu tine insuti.Aceasta intrecere te va scoate inevitabil pe locul al doilea.
De multe ori dam sfaturi despre iubirile altora,dar nu suntem in stare sa ne controlam iubirile noastre.Spunem despre altii “e mai bine sa-l lasi sa plece”,dar cand vine vorba despre noi am vrea sa ne ramana alaturi pentru totdeauna,la bine la rau,la tot mai rau.Balanta defecta a iubirii nu cantareste bataile inimii.
Dar,Doamne cine sa ne invete unde e trasata linia absurda dintre vis si realitate?
Cine sa ne invete sa nu ne mai intrebam:A fost marea iubire?Cine a iubit mai mult?Cel care a fost iertat si acum greseste din nou?Cel care a gresit si acum plateste?
Si totusi ne intrebam: Va mai fi?Va veni?Nu va veni?
Pentru ca in iubirile noastre suntem tristi si singuri pe pamant.
In ultimele zile ale iubirii noastre,
Eu iti spuneam cuvinte si tu, cu ochii uzi,
Pareai neputincioasa si sa le mai auzi
Si ma temeam sa caut sau sa presimt dezastre.
Si-n noaptea dinaintea plecarii spre niciunde
Eu iti strigam ca ninge, plangand la telefon,
Si-aveai atata pace si viitor in ton,
Ca nici acum nu banui ca te puteai ascunde.
Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
Ca intre doua bestii, tacut si indecent,
Si fara un adio si un avertisment,
Si fara o urare de drum, elementara.
Astept sa-mi spui ca suntem, atunci cand ai sa suni,
Ori eu, ori tu, ori ambii… la casa de nebuni!
Cu ce adanc sa Te masor? De unde
Atata inaltime, sa Te ating?
Ma urc in cer si cerurile-s scunde,
M-afund in mari, amare funduri ling.
Bat, pan’ce fruntea de intrebari imi crapa.
Cer, se-ntorc goale aprigile-mi rugi.
Cat, imi raman in maini noroi si apa…
Ca un vampir tot sufletul imi sugi.
Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fata,
Intaia dragoste… Cat am iubit!
Dar intr-o zi s-a maniat deodata,
Far’un cuvant de atunci m-a parasit.
Un fir din taina-i nu ma strabatu:
Si ma intreb de n-ai fost, Doamne, Tu.
Traim intr-o lume in care”lucrurile ieftine si proaste” se vand ca painea calda.Duduile cu botine Louboutin,tinute dupa moda de la Paris si musai,minim o zorzonea citesc “Fenomenologia spiritului”de Hegel,crezand ca e un nou creator de moda.Le recunosc de departe,dupa privirea printre gene falsesi “botul” incordat,obligatoriu roz din care ar putea hrani un om obisnuit cu ceafa de porc.Sunt acele dame standardizate:masina lu’ iubi sau a lu’ tati,geanta Vuiton si mai multe prezente in club decat la scoala.
Sunt acele femei care din,furie sau teama,se cred cele mai frumoase,cele mai capabile,cele mai adorabile femei de pe planeta,o planeta pe care nu-s multi barbati indeajuns de buni pentru ele.Si chiar daca ar exista,acei barbati ar trebui sa se considere cei mai norocosi si sa le slujeasca pentru bunavointa lor de a-si urca sezutul in avion.
Si ma intreb si va intreb:oare nu sunt acestea mamele baietilor lasi si incapabili sa se desprinda de fusta lor?Mamele fetelor timorate,insuficient de puternice pentru a-si hotari soarta?
Ba da,acestea sunt.Damele care nu alapteaza la san,pentru ca e greu cu somnul si alaptatul in timpul noptii,si oricum se lasa sanii.Cele care nu-si cresc copii in primii ani ai vietii,ci angajeaza o bona.
M-am gandit si la consecinte.Acestia sunt copii care urmaresc emisiuni de divertisment proaste si cand dau peste Radu Beligan,inchid televizorul.
Sunt copii care rad la “In puii mei”,dar adorm la o comedie cu Amza Pelea.Copiii care prefera sa vada filmul in loc sa citeasca cartea,cei care nu`si mai petrec vacantele la bunici si zburda pe un teren de 25 de cm.
Si eu ma simt neputincioasa ca un gandacel printre ei.Ma gandesc la copii pe care-i voi naste,la cat de mult ii voi iubi.Si totusi ma-ntristez la gandul ca poate ai mei copii nu vor citi “Colt alb”la 8 ani ci voi navigha pe internet la ora de “citire”,ca nu vor dori o minge ci un joc nou pe calculator.Daca vor dormi mult in viata,si vor avea visuri mici?Daca vor avea o viata fara lipsuri si vor reprosa parintilor cate au facut sa-i faca oameni.
E trist sa ma gandesc ca fiica sau fiul meu o sa bata din botina pentru a i se oferi ceva,fara sa stie sa pretuiasca lucrurile profunde ale vietii:lumina,dragostea,linistea sufleteasca.
As vrea sa fie ei cei mai iubiti dintre pamanteni,si sa multumeasca pentru asta necontenit.
Dragul meu drag,
Iti scriu din noaptea cand timpul se scurge greu,tot mai greu.Mi-e inima surda.Incerc sa nu ma gandesc la nimic,imi este teama sa nu-mi intalnesc ratiunea dupa colt.Cand stau asa si privesc fereastra intunecata ma apuca disperarea.Imi imaginez cum stau suspendata in clipa asta care a stat.Imi imaginez o dimineata animata de sperante palide.O dimineata in care tu mi-ai bate in geam cu flori de cires amar si cu surasul tau copilaresc.As inspira parfumul tau si mi-ar tine de cald.Mi-ai fi liman,soare,stea,luceafar,rasarit,mi-ai fi totul.Cu tine as invata sa traiesc.
Ti-as da in schimb goliciunea sufletului meu sa te incalzeasca,ti-as fi un izvor nesecat de iubire,din care sa bei lacom fara oprire,te-as imbratisa cu coastele cand ti-ar fi teama.
Si acum,daca tu pleci,mie ce-mi ramane?Ce e in urma ta?Intuneric…
Uneori as vrea sa ma retrag intr-un ungher al sufletului si sa construiesc ziduri de ura ,de indiferenta.As cauta in amintirile mele nefericite tot ce ar putea sa ma ajute sa te infrunt cu un suras de nepasare.
Dar cand imi rascolesc amintirile,gasesc o farama dintr-o imagine rupta de mult in care ma cuibaream la pieptul tau tremurand ,ascultandu-ti bataile inimii si simtind obrazul tau pe fruntea mea;si deodata tot zidul se destrama ,dragul meu,si accept fericita si cu recunostinta durerea de a te fi iubit si bucuria de a te simti atat de al meu.
Imi lipsesti… Sa-ti fie viata limpede si noaptea senina.
A ta,N.F.
P.S: N.F este un nume fictiv.
P.S 2: Scrisoare nu a fost expediata si este tot fictiva.
Stiu sa astern pe hartie cuvinte frumoase intr-o mie de feluri.As putea sa scriu vorbe pline de dor si iubire,care,doar prin dulcea lor asezare mi-ar aduce norocul inapoi.Pripita in a face declaratii naive,am umplut caiete intregi cu fragmente din ganduri si povesti pe care nu le-am rostit niciodata…sau poata ca nici nu le-am trait.
Am pasit dezbracata la suflet pe poteci si alei luminate de iubire si umbrite de lasitate.Am umblat singura printre tradari,minciuni,orgolii,ducand cu mine un singur gand:pot sa rostesc”te rog nu ma parasi!”. Credeam in puterea sa de a ma elibera de desnadejde.Dar n-am avut curaj.
Si totusi am incercat,dar gura mea nu este antrenata sa rosteasca cuvinte de dragoste.Uneori glasul meu vorbeste cu sufletul meu avand un ton aspru,sarcastic,melancolic si trist.Si ma intreb de ce nu mi-a fost dat sa-i scriu?!As fi facut-o fara nicio ezitare,as fi strigat din sunetul tastelor si poate nu ar fi pasit pe un alt drum.As fi scris si atat.
Pentru ca pot sa scriu cuvinte pe care nu le voi rosti niciodata.Sunt aprig aprinsa sa scriu scrisori de dor,declaratii profunde,povesti si clipe de patima nebuna.Dar nu sunt in stare sa imbrace acele cuvinte dantelate si apretate in sunete.
Insa prezentul se impotriveste si nu-mi mai permite sa ma ascund in calimara cu lasitate.Si trebuie sa-mi fortez inima sa traiasca,sa glasuiasca,sa iubeasca ca si cum ar fi prima data.Dar sunt fricoasa si iar tac.
Si scriu fara odihna…
Pentru ca am auzit tot mai des cuvantul “avort”, mai ales in randul fetelor de varsta mea si chiar mai mici si pentru ca am auzit o poveste despre un copil nenascut,am decis sa scriu o parere scurta,dar plina de inversunare.
Se vorbeste mult despre greutatea deciziei de a pastra un copil sau nu,iar multe femei se gandesc si se razgandesc in jurul unei teme greu de indurat pentru suflet.Motivele sunt nesemnificative in comparatie cu problema in sine…
Damele care s-au prestat la aceasta monstruozitate,probabil n-au stiut care este pretul avortului.Iar pentru cele care considera avortul,o optiune,le voi explica in viziunea mea ce inseamna.
In primul rand este o crima si este impotriva legilor omenesti.
Doamnelor,o sa va marsaluiasca inima a groaza cand o sa va strige asistenta.Vocea o sa va lesine cand o sa raspundeti ca sunteti de acord sa scapati de “problema”.O sa simtiti nevoia sa protestati pentru a anihila durerea morbida a chiuretei.O sa va muscati mana cu ciuda,iar “minunii” o sa-i iasa ochii din orbite si o sa strige de groaza si disperare.
O sa va pravaliti de durerea gandului ca,de buna voie si nesilita decat de prostie,ati smuls si ati ciopartit o fiinta nevinovata.
Cand o sa coborati de pe masa omorului si o sa udati cu lacrimi amare anesteziate perna spitalului,o sa simtit cum va ingheata sangele in vene.
Si atunci doamnelor sa va rugati si sa-L intrebati pe Dumnezeu daca e bine ce ati facut sau nu?
Observ ca multi oameni cauta sprijin in sufletul sfredelit al altora,ca multe persoane se uita in oglinda si cauta o urma de speranta in imaginea straina din fata lor.Sunt oameni care urmeaza sfaturi date de oameni”trecuti prin multe”.Si sunt multe persoane care n-au incredere in fortele lor din cauza unei spaime interioare ,greu de ascuns.
Multi prieteni s-au regasit in esecurile si nefericirile mele nebunesti.Si dupa ce am plans cot la cot si ne-am mangaiat inimile insangerate…ne-am instrainat.
Prietene dragi cu care am urlat de revolta,care au purtat acelasi nod in gat si alaturi de care am vorbit despre singuratatile mele ametitoare si am suspinat in delir au plecat sa fie fericite.
Au uitat de mine si de singuratatea mea nedezlegata si imi scriu mesaje despre betia fericirii lor.
Si din singuratate va dau”singuratati’ de urmat.Sunt obligata de mana mea prea obosita sa va vorbesc despre ciudateniile mele.Stiu ca nu sunt in masura sa aleg drumul cel mai simplu,caci lucrul cel mai de pret care-mi ramane este speranta,nu disperarea.
Va spun sa credeti in dragoste inca o data,si inca o data,si inca o data…Si sa mergeti inainte,cu speranta in inima.
E trecut de miezul noptii.Imi simt muschii fetei incordati si degetul apasat pe stilou sangerand.Nu stiu de cand scriu si nici cand ma voi opri.
Vreau sa sterg disperarea asta si sentimentul de amaraciune-ma simt inutila si umila.
Si incerc sa visez…sa visez cu ochii deschisi.
Visez odaia in care obisnuiam sa citesc cand eram mica.
Lungi perdele albe-ingalbenite,scaldate in lumina scantaietoare flutura alene la ferestrele deschise.Simt parfum de salcami si capsuni coapte.Taraie greierii iar randunelele ma asculta.Scartaitul ferestrelor leganate le raspunde.In odaia batraneasca cu miros de mobila veche si ceara,patrunde parfum de tinerete.Undeva dupa soba,toarce o pisica tavalita prin cenusa.
Si in fund de tot o fetita stand in genunchi pe scaun citea cu fruntea incretita ca merele ce se coc iarna pe plita.I se vedeau doar mainile sub barbie si fruntea luminata.I se citea pe fata ceva alb si totusi trist,ca parfumul salcamilor.Si nimeni nu patrunse atunci in mintea ei sa descopere acea amintire,acel vis cu gene umezite.Murise visul ei,modelul ei ,camarada de joaca si aducatoarea de fericire…Olguta Deleanu.Era trista si tacea,gandul ii era in carte si spre cer.
Pentru copilul de la masa din odaia veche,moartea personajului insemna o intunecare a fruntii si o aplecare a genelor.
Si acum cu gene abia intredeschise,dupa o lunga trecere de timp,se comporta la fel.Numai ca acum tristetea e apasatoare.O dor tamplele,ceafa-i grea si trupul de plumb.Acum nu i se citeste pe fata tristetea ,ci pe suflet.
Vrea doar sa adoarma iar-cand nu vroia sa adoarma-privind fereastra desueta,cu gustul lacrimilor in gura si parfumul salcamilor pe obraji.
Pentru ca e un copil care refuza sa dea explicatii si sa creasca…iar gandul inca cauta somnul cu visele copilariei.
Mi-e frica!
Ma tem de ferestre intunecate,de oameni insemnati,de dragostem de zapada si gheata,de carti vechi,prafuite si miros de naftalina.Mi-e frica de mine,de Dumnezeu,de vorbe,de numarul 13,de locuri straine si obscure,de timp si de ceasuri.
Mi-e groaza de boli,de moarte,de prabusire,de minciuni,de aglomeratii.Mi-e frica sa nu fiu inselata.
Mi-e frica sa vorbesc.
Dar cel mai mult ma tem de suferinta celor dragi.
Si totusi,paradoxal vorbind,ma duc mereu la ferestra noaptea,am ales sa ma indragostesc de bunavoie si nesilita de nimeni,alerg prin zapada,citesc carti vechi si le pastrez cu recunostinta deasupra capului.
Vorbesc cu Dumnezeu in fiecare seara si il imbratisez inainte de culcare,prihanesc cuvinte fara rost si le folosesc in cele mai meschine fraze,imi fac planuri in zilele cu 13,ma indrept mereu spre locuri necunoscute,alerg dupa timp si colectionez ceasuri.
Am grija de cei bolnavi,ignor moartea,ma urc in autobuzul aglomerat si vechi , uneori nu mai tac SI II RANESC PE CEI DRAGI.
Sunt o fiinta fricoasa si totusi curajoasa…
